Evoluția și originiile limbii române Fekete Zsuzsanna Kedei Ágota László Sándor Mátéfi-Takács Áron XI. G.

Conținut 1.Limba română, o limbă romanică 2.Epoca de formare, procesul de romanizare, româna comună 3.Trăsături definitorii ale limbii române 3.1.Structura gramaticală (sistemul morfologic și sintaxa) 3.2.Vocabularul Constituirea limbii și a poporului român Dialectele limbii române Latinitatea limbii române Substratul dacic Influențe asupra limbii română Modernizarea limbii române prin neologisme 4.Evoluția limbii română literare 4.1.Originile scrierii românești 4.2.Perioada veche Sec. XVI Sec. XVII Sec. XVIII 4.3.Periada modernă Faza de tranziție spre Epoca modernă Sec. XIX Limba literară actuală 5.Concluzii 6.Bibliografie

1. Limba română, o limbă romanică Limbile romanice sau neolatine sunt toate limbile derivate din latina vulgară. Fiecare limbă romanică a moştenenit din latină cam acelaşi număr de cuvinte (peste 2000). Dintre acestea, aproximativ 500 s-au transmis tuturor limbilor romanice.

2. EPOCA DE FORMARE, PROCESUL DE ROMANIZARE, ROMÂNA COMUNĂ Limba română este limbă latină vorbită în mod neîntrerupt în partea a Imperiului Roman, cuprizând provinciile Dunărene romanizate (Dacia, Panonia de sud, Dardania), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii și până în zilele noastre. Aceasta limbă a suferit, însă, transformării neîncetate, atât prin evoluția ei normală, cât și prin influența exercitată de limbile cu care a venit în contact.

Procesul de romanizare a avut loc în trei etape: 1. Prima fiind cea preliminară, din secolul II î.Hr. Până în 106, în care autohtonii geto-daci au avut contacte sporadice cu românii, adică românii atacau Nord Dunarii, iar populația geto-dacă atacă la Sud de Dunăre. 2. A doua fază este romanizarea propriu-zisă din 106 care s-a făcut massiv. Romanizarea are loc nu numai în Dacia, ci și în Moesia care cuprinde și Dobrogea cucerită de români în anul 28 î.Hr. Dacii liberi intrau și ei procesul de romanizare mai ales prin intermediul comerțului. Aceștia ocupau centrul și Nordul Moldovei, Nordul Transilvaniei. 3. Iar cea de-a treia etapă este după 271, după retragerea Eureliană. Pe teritoriul Daciei a rămas o populație puternic și ireversibil romanizată iar la Sud de Dunăre s-au retras doar armata și administrația.

3.TRĂSĂTURI DEFINITORII ALE LIMBII ROMÂNE 3.1.STRUCTURA GRAMATICALĂ Cea mai veche gramatică a limbii române este Gramatica rumânească a lui Dimitrie Eustatievici (1757). Gramatica a limbii române scrisă în limba latină Institutiones linguae valachicae, era alcătuită în jurul anului 1770.

3.2.Vocabularul CONSTITUIREA LIMBII ȘI A POPORULUI ROMÂN -Limba română s-a format în ținutul carpato-dunăreano-pontic. -Formarea limbii și a poporului român a început odată cu colonizarea și romanizarea provinciilor carpato-dunărene. -Elementul etnic de bază era civilizația și cultura romană -Dacii au fost supuși procesului de romanizare, și au contribuit la formarea unei culturi daco-romane. -Romanizarea s-a petrecut în cursul celor 165 de ani de stăpânire romană(106-271) -Limba română s-a format până la secolul al VIII-lea.

E dificil să stabilim cu precizie data când latina populară daco-moesică s-a transformat în română. Majoritatea lingvistilor admit că limba română s-a format până în secolul al VIII-lea. Există dovezi, că limba română, datorită condițiilor speciale de dezvoltare, s-a format mai devreme decăt celelalte limbi romanice (franceza, italiana, spaniola, portugheza).

DIALECTELE LIMBII ROMÂNE - Dialectul este varietatea teritorială au unei limbi ale cărei trăsături caracteristice o deosebesc de limba comună. Limba română vorbită pe actualul teritoriu a țării noastre este dacoromână, în opoziție cu aromâna, meglenoromâna și istroromâna.

Limba română vorbită pe actualul teritoriu al țării noastre este numită dacoromână, în opoziție cu aromâna, meglenoromâna și istroromâna. Între aceste ramificații lingvistice teriroriale se înregistrează diferențe evidente de fonetică, vocabular, morfologie și sintaxă. Și în cadrul dacoromânei există o ramificare teritorială. De exemplu palatalizarea consoanelor labiale ”b”,”p” urmate de i și pronințate chi și ghi( ghine=bine; chișor=picior) specifică vorbirii moldovenești. Datorită acestor fapte și altora se vorbește de subdialecte muntean, molvovean, maramureșean, crișean, bănățean.

LATINITATEA LIMBII ROMÂNE În epoca latinei clasice romanii foloseau doar 23 de litere: A, B, C, D, E, F, G, H, I, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, V, X, Y, Z. Scriau doar cu majusvule și fără semne de punctuație. Între scrierea și rostirea în limba latină și română nu sunt diferențe importante, se scriu în general cum de citesc, prin urmare ambele limbi sunt fonetice. Nu cunoașteau sunetul ”v”, iar pentru ”u” foloseau ”v”. În vremea renașterii merile opere ale scriitorilor antici au fost transcrise și s-au adăugat alfabetului latin literele u,j, precum și literele mici pentru cele 25 de majuscule. Vocalele limbii latine sunt cinci, pe care le cunoaștem din limba română, în realitate romanii aveau vocale lungi și scurte. Limba română s-a dezvoltat din limba latină populară, vorbită pe teritoriul vechii Dacii, dar și-a creat un sistem vocalic mai închegat, alcătuit din șapte vocale prin adăugarea vocalelor ”ă” și ”î”.

Modificarea unor sunete: -trecerea lui á (accentuat) în poziție nazală la â: campus=câmp -transformarea ljui a în e, când este precedat de consoanele k,g sau de vocala i: clavis=cheie -trecerea lui e la i, cănd este urmat de consoanele n sau m: bene=bine -transformarea lui o în u cănd este urmat de n: bonus=bun -transformarea secvențelor ct,cs,gn în pt, ps, și mn: coxa=coapsă -schimbarea lui l intervocalic în r: gula=gură -modificarea lui d, s, t urmate de i în (d)z: decem=zece Dispariția unor sunete -dispariția a unei consoane inițiale: fossatum=sat -dispariția consoanelor b și v intervocalice: caballus=cal -dispariția unor consoane finale: bonus=bun, lupus=lup

SUBSTRATUL DACIC -În limba romțnă există și cuvinte din limba dacă, slavă, maghiară, greacă, turcă, germană. -denumiri de persoană -hidronime de origine dacă: Argeș, Dunăre, Olt, Mureș, Prut, Sirett. Tisa -Din sec. a III-a limba română a suferit influențe din partea altor limbi.

INFLUENȚE ASUPRA LIMBII ROMÂNĂ INFLUENȚA SLAVĂ -Împrumuturile slavă datorează din sec. al VIII-lea și denumesc elemente lexicale comune -Împrumuturile slave cărturești sunt termeni bisericești și de administrație: boier, diacon

se manifestă între secolele X-XIII INFLUENȚA MAGHIARĂ se manifestă între secolele X-XIII sunt împrumutate cuvinte din viața politică și socială sufixele: : -aș, -ău, -ișag, -șug, -ălui, ca exemplu: sabău, meșteșug nu se manifestă în sistemul fonetic și fonologic INFLUENȚA GREACĂ se manifestă în trei etape: perioada latinei dunărene (sec I-IV) epoca bizantină (sec VII-XV) epoca fanariotă (sex XVIII-XIX) 42cuvinte împrumutate Sufixul –isi (-esi)

INFLUENȚA TURCĂ se manifestă între secolele XV-XIX sufixele –giu, -iu,- lâc termenii de origine turcă s-a păstrat mai ales în Muntenia și Moldova INFLUENȚA GERMANĂ Se ramarcă în secolul XIII. Împrumuturile germane au un caracter regional, fiind cunoscute numai acolo, unde a existat contact direct (Transilvania, Banat, nordul Moldovei)

MODERNIZAREA LIMBII ROMÂNE PRIN NEOLOGISME NEOLOGISME LATINEȘTI - În secolul XVII - Multe neologisme împrumutate din latină Un loc aparte în cadrul cuvintelor cu etimologie latinească, îl ocupă cuvântul internațional, mass-media. Primul termen ”mass” are o etimologie multiplă: din latinecul massa, francezul masse, sau englezul mass. Al doilea termen, media este pluralul latinescului medium(mijloc).

INFLUENȚA (NEO)GREACĂ este limba operelor literare, limba în care filozofia, logica, și politica acelor vremuri s-au desăvârșit În limba română împrumuturile grecești au început să pătrundă în mod direct odată cu răspândirea culturii grecești prin școală, biserici. Pot fi clasificate după domeniul în care sunt utilizate: Termeni filozofici Termeni ștințiifici Termeni socio-politici ANGLICISMELE ÎN LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ - Influența engelză are o vechime de peste un secol și jumătate

4.EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNĂ LITERARE 4.1.Originile scrierii românești 4.2.Perioada veche Sec. XVI Sec. XVII Sec. XVIII 4.3.Periada modernă Faza de tranziție spre Epoca modernă Sec. XIX Limba literară actuală

4.1.Originile scrierii românești În evul mediu scrisul și cititul se practică în limba latină. În secolul al X-lea se instaurează liturgia slavonă, ca urmare slavona devine pe lângă o limbă de cult (limbă ecleziastică) şi una aulică. În secolul al XI-lea adoptarea limbii române ca instrument de exprimare scrisă constituie un fenomen cultural de cea mai mare importanţă. Primul text românesc păstrat datează din 1521

4.2.Perioada veche (sec al XVI-lea –sfâșitul sec al XVIII-lea~1780) Cele mai vechi monumente de limbă românească sunt scrise cu alfabet chirilic şi datează din secolul al XVI-lea. În fruntea lor se plasează scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung. Scrisoarea conţine un secret de mare importanţă, avertizându-l pe Johannes Benkner, judele Braşovului, despre o invazie a turcilor asupra Ardealului şi Ţării Româneşti ce tocmai se pregătea la sudul Dunării.

Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung

În acest secol se fac traduceri in limba română a unor texte religioase: “Psaltirea Scheiana”, “Psaltirea Voroneţeană”, “Psaltirea Hurmuzachi”, “Codicele Voroneţean”.- “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” – carte iniţiatică. Tot în acest secol încep să apară cronicele de curte scrise din porunca domnească; cei mai importanti cronicari au fost Macarie, Azarie si Eftimie.

Este de remarcat activitatea tipografului Coresi căruia îi datorăm cele mai importante tipărtituri al secolului XVI.-lea. Textele secolului al XVI-lea în număr de aproape 200, sunt formate în proporţie de o treime din texte literare şi de două treimi din texte neliterare (documente, notiţe, scrisori). Apostol, 1566, de Coresi.

Sec. al XVII-lea Marii cronicari şi cărturari ai Evului Mediu românesc, de la Nicolaus Olahus si Grigore Ureche până la Dimitrie Cantemir vor intra în contact cu Renaşterea şi cultura umanistă europeană. Prin scrierile cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce) se constată o nouă linie de dezvoltare în istoria românei literare.

“Letopiseţul Ţării Moldovei”, a fost început de Grigore Ureche, care se referă la perioada 1359-1594. Letopiseţul va fi continuat de Miron Costin, care va scrie despre evenimentele istorice cuprinse între 1594-1661. Ion Neculce îl va continua pe Miron Costin, referindu-se la perioada cuprinsă între anii 1661-1743.

Limba lui Miron Costin –ca şi a lui Varlaam, Ureche, Dosoftei, - are la bază limba cărţilor bisericeşti şi elemente din limba vorbită. Miron Costin este – aşa cum s-a arătat - „cel dintâi scriitor român care a încercat să creeze o modalitate de expresie literară limbii româneşti”. El reuşeşte să-şi creeze un stil propriu. „Comparaţiile, dialogurile, portretele, întreg stilul lui Miron Costin este prelucrat în vederea unui efect literar”.

LIMBA CRONICII LUI ION NECULCE Cronica lui Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, cuprinde istoria Moldovei de la Dabija-vodă (1661) până la a doua domnie a lui Costantin Mavrocordat (1743), reluând firul povestirii de unde îl lăsase predecesorul său, Miron Costin. În epoca în care scrie Neculce, se manifestau şi pronunţate tendinţe de unificare lingvistică. Lângă trăsăturile regionale, limba lui Neculce are şi un pronunţat caracter arhaic şi popular. Caracterul popular al limbii lui Neculce apare mai ales în sintaxă.

LIMBA CRONICII STONICULUI COSTANTIN CANTACUZINO Stolnicul îşi concepe opera după metoda criticii istorice, bazându-se pe studierea serioasă a numeroase izvoare. Letopiseţul Cantacuzinescu şi Cronica Balenilor sunt cronicile celor două grupări boiereşti rivale din Ţara Românească, şi anume gruparea Cantacuzinilor şi cea a Balenilor, care, după uciderea la 1663 a postelnicului Constantin Cantacuzino , căutau, prin toate mijloacele, să-şi afirme puterea în stat şi să se îmbogăţească tot mai mult.

Dimitrie Cantemir Dimitrie Cantemir, cel mai important umanist român. Este cunoscător a nouă limbi străine: turcă, rusă, engleză, franceză, greacă, latină, germană, persană, italiană. Dimitrie Cantemir a scris numeroase lucrări în diferite domenii: istorie, lingvistică, filosofie, etnografie, folclor, geografie, muzică. Este şi creatorul primului roman românesc, “Istoria ieroglifică”, în care procedeul dominant este alegoria.

Dimitrie Cantemir reprezintă momentul de vârf al umanismului românesc fiind o personalitate enciclopedică.original limba literară din epoca veche atât în domeniul istoriografiei, cât şi acela al literaturii filozofice si chiar artistice. Dintre lucrările in limba română ale lui Dimitrie Cantemir , Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul  sa tipărit la Iaşi , în 1698, în timpul domniei lui Antioh Cantemir, iar Istoria ieroglifică şi Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor  s-au păstrat în manuscrisul original al autorului, fiind editate foarte târziu (în 1883, respectiv 1835-1836).

Sec. al XVIII-lea Începe perioada de tranziţie spre literatura modernă română. În acest secol s-a deschis mai larg pentru cărturarii ardeleni posibilitatea de a studia la înalte şcoli din Roma şi Viena, ceea ce a determinat contactul cu ideile iluministe europene. La sfârşitul sec. al XVIII-lea se remarcă mişcarea ideologico-politică şi cultural-literară, cunoscută sub denumirea “Şcoala ardeleană”. Cei mai de seamă reprezentanţi ai şcolii ardelene au fost: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu.

Unul din documentele cele mai importante elaborate îl constituie petiţia „Supplex Libellus Valachorum” Preocupările şcoli ardelene au vizat munca de culturalizare a maselor largi prin învăţătură. Georghe Şincai a înfiinţat 300 de şcoli şi a fost implicat în alcătuirea de manuale şcolare. Între 1700 şi 1800 s-au tipărit 800 de cărţi dintre care majoritatea era carte laică. Limba literară se afla intr-o fază de accentuată tranziţie.

Ion Budai Deleanu Capodopera literară a lui este Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor. Budai-Deleanu este un om cu desăvârşire occidental, fără a pierde nimic din spiritul ardelean. Autorul tratează cuvintele ca pe nişte făpturi moi, dându-le pe loc la rima genul şi terminaţia necesară. Astfel, femela dracului devinde draca, palata este femininul pentru palat şi întâmplarea este jeloasa. Autorul are SIMŢUL ARTEI CA JOC, intuiţia gratuităţii şi a absurdităţii (N. Manolescu), iar personajele devin pretexte pentru o comedie a literaturii (N Manolescu).

Opera reprezintă epopeea fricii cronice şi a preocupării pentru stomac, ce parodiază motive literare consacrate ubi sunt şi lumea pe dos. Personajele sunt întruchipări ale modalităţilor de receptare a textului: Onochefalos, Idiotiseanu afirmă că nu toate ce se scriu sunt adevărate (lectura naivă), Eruditian recunoaşte împrumuturile de la alţi scriitori (lectura savantă). George Călinescu remarcă geniul verbal al autorului (invenţiile verbale amintite anterior) şi alegerile numelor personajelor (Aordel, Corcodel, Găvan, Ciormoi, Parpangel). Ţiganiada este documentul cel mai expresiv pentru stadiul limbii române literare de la sfârşitul sec. XVIII. Opera este considerată de Manolescu drept ultima noastră operă barocă în adevăratul sens al cuvântului, barocul manifestând interes pentru artificial, extravagant, limbaj somptuos, ornat, bizar.

Este o epopee eroi-comică şi satirică, scrisă pe la 1800, dezvoltă o parabolă a destinului naţional, de-a lungul a douăsprezece cânturi. Ţiganii, colectivitate oropsită de destin, pleacă din Flămânda spre Inimoasa, hotărâţi să-şi facă o noua viaţă; ei alcătuiesc o armată şi se pun în slujba lui Vlad Ţepes, care le promite că-i va lăsa să se aşeze în Muntenia. Cele douăsprezece cânturi urmăresc două fire epice: pe de o parte se narează aventurile ţiganilor înrolaţi în armata lui Vlad Ţepeş, iar pe de altă parte aventurile lui Parpangel, în căutarea iubitei sale Romica, furată de diavoli. Ca în orice epopee care se respectă, eroii pămînteni au duşmani şi protectori supranaturali.

Există două niveluri ale operei: a) povestirea propriu-zisă, care este „epopeea fricii cronice şi a preocupării pentru stomac” (N. Manolescu), care parodiază motive literare consacrate, ca ubi sunt (eroii vestiţi de altădată), muza inspiratoare, devenită aici o femeie cîrtitoare cu gură mare şi minte puţină, sau lumea pe dos, căci epopeea începe cu defilarea ordonată à ţiganilor şi sfîrşeşte cu încăierarea acestora (întîi ordinea, apoi haosul); b) critica povestirii, ale cărei personaje sunt întruchipări ale modalităţilor de receptare a textului: Onochefalos, care se miră că Romica s-a putut transforma în tufă vorbitoare, reprezintă lectura literală; Idiotiseanu, care afirmă că nu toate cele ce se scriu sunt adevărate, reprezintă lectura naivă; Erudiţian, care recunoaşte împrumuturile de la alţi scriitori, este lectura savantă.

Tot acum se remarcă activitatea poeţilor văcăreşti (Ienachiţă, Alecu, Nicolae, Iancu).- Costache Conachi, Dinicu Golescu, Anton Pann

4. 3. Periada modernă (A doua jumătate a sec 4.3.Periada modernă (A doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea) În jumătatea a doua a secolului XVIII-lea în şcoli încep să aibă acces şi unii fii de ţărani muncitori şi de meseriaşi. Numărul şcolilor creşte. În limba tipăriturilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, se poate urmării însă şi ivirea unor cuvinte noi, care denumesc noţiuni noi, cuvinte împrumutate din limbile latină, franceză, italiană sau germană.

PREOCUPĂRILE PREZENTANŢILOR ŞCOLII ARDELENE PENTRU PROBLEMELE LIMBII LITERARE: Mişcarea denumită „Şcoala ardeleană” e legată mai ales de activitatea, pe tărâm istoric şi filologic, a trei scriitori de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea: Samuil Micu, Gheroghe Şincai, Petru Maior. Alături de ei, trebuie să amintim însă şi un alt scriitor, Ion Budai-Deleanu, cu creaţia sa poetică, Ţiganiada.

Gh. Şincai, Îndreptare către aritmetică, Blaj, 1785 Pagina întâi a lucrării lui Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1812

LIMBA „ŢIGANIADEI” LUI ION BUDAI-DELEANU Limba Ţiganiadei, prezintă numeroase elemente specifice vorbirii populare, dar şi destul de multe elemente arhaice, ceea ce imprimă adesea, un aspect învechit, greoi. LIMBA SCRIITORULOR MUNTENI ŞI MOLDOVENI DIN PERIOADA DE TRANZIŢIE SPRE EPOCA MODERNĂ Ienănchiţă Văcărescu este cel dintâi poet liric din faza de tranziţie spre epoca modernă a literaturii române. În a sa Istorie a preaputernicilor înpărţi othomani, Ienăchiţă Văcărescu se întemeiază pe izvoare turceşti, greceşti, franceze, italiene, pe tradiţia orală şi pe cunoaşterea directă a oamenilor şi a evenimentelor.

5.Concluzii Deci, limba română este o limbă romanică. A moştenenit din latină cam acelaşi număr de cuvinte ca și celelalte limbi romanice (peste 2000). Aceasta limbă a suferit, însă, transformării neîncetate, atât prin evoluția ei normală, cât și prin influența exercitată de limbile cu care a venit în contact. Limba română s-a format în ținutul carpato-dunăreano-pontic. Dialectul este varietatea teritorială au unei limbi ale cărei trăsături caracteristice o deosebesc de limba comună. Limba română vorbită pe actualul teritoriu a țării noastre este dacoromână, în opoziție cu aromâna, meglenoromâna și istroromâna. Limba română este de origine latină. INFLUENȚE ASUPRA LIMBII ROMÂNĂ: INFLUENȚA SLAVĂ INFLUENȚA MAGHIARĂ INFLUENȚA GREACĂ INFLUENȚA TURCĂ INFLUENȚA GERMANĂ MODERNIZAREA LIMBII ROMÂNE PRIN NEOLOGISME NEOLOGISME LATINEȘTI INFLUENȚA (NEO)GREACĂ ANGLICISMELE ÎN LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ

În evul mediu scrisul și cititul se practică în limba latină. Primul text românesc păstrat datează din 1521 : Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung În sec XI se fac traduceri în limba română a unor texte religioase. În sec XII prin scrierile cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce) se constată o nouă linie de dezvoltare în istoria românei literare. “Letopiseţul Ţării Moldovei”, a fost început de Grigore Ureche, care se referă la perioada 1359-1594. Letopiseţul va fi continuat de Miron Costin, care va scrie despre evenimentele istorice cuprinse între 1594-1661. Ion Neculce îl va continua pe Miron Costin, referindu-se la perioada cuprinsă între anii 1661-1743. Dimitrie Cantemir cel mai important umanist român. Dimitrie Cantemir a scris numeroase lucrări în diferite domenii: istorie, lingvistică, filosofie, etnografie, folclor, geografie, muzică. Este şi creatorul primului roman românesc, “Istoria ieroglifică”, în care procedeul dominant este alegoria.

În secolul al XVIII-lea începe perioada de tranziţie spre literatura modernă română. În acest secol s-a deschis mai larg pentru cărturarii ardeleni posibilitatea de a studia la înalte şcoli din Roma şi Viena, ceea ce a determinat contactul cu ideile iluministe europene. La sfârşitul sec. al XVIII-lea se remarcă mişcarea ideologico-politică şi cultural-literară, cunoscută sub denumirea “Şcoala ardeleană”. Cei mai de seamă reprezentanţi ai şcolii ardelene au fost: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu Unul din documentele cele mai importante elaborate îl constituie petiţia „Supplex Libellus Valachorum” . Se remarcă și activitatea poeţilor văcăreşti (Ienachiţă, Alecu, Nicolae, Iancu).- Costache Conachi, Dinicu Golescu, Anton Pann În jumătatea a doua a secolului XVIII-lea în şcoli încep să aibă acces şi unii fii de ţărani muncitori şi de meseriaşi. Numărul şcolilor creşte. În limba tipăriturilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, se poate urmării însă şi ivirea unor cuvinte noi, care denumesc noţiuni noi, cuvinte împrumutate din limbile latină, franceză, italiană sau germană.

6.BIBLIOGRAFIE Ion Gheţie, Al Mareş: Originile scrisului în limba română, Bucureşti, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985 G G Neamțu, Ioana Bot: Limba și literatura română pentru grupele de performanță, Cluj Napoca, Dacia Educațională, 2004 Al Rosetti, B Cazăcu, Liviu Onu: Istoria limbii române literare, Ed a II-a, București, Ed Minerva, 1971 ro.wikipedia.org referate-romana.com